Dumnezeu are timp liber?

Dumnezeu are timp liber?

 

Pusesem, deja, ochii pe-un film pe care tot amînam să-l văd. De ce? Poate pentru că TREBUIA să-l văd exact în noaptea dinaintea Intrării Domnului în Ierusalim. V-am mai spus că am convingerea că nimic nu se petrece la-ntîmplare. Acum, în această noapte, venise MOMENTUL.

Filmul, un eveniment cinematografic de excepţie, se numeşte SUNSET LIMITED, a fost lansat pe HBO, în februarie 2011, are la bază o piesă de teatru a lui Cormac McCarthy, care a scris şi scenariul, şi este regizat de Tommy Lee Jones (în 40 de ani de carieră, n-a studiat nici măcar o oră de specialitate). Asta e prima surpriză (bine, el e şi producator executiv). Şi surprizele urmează lanţ: filmul are doar doi interpreţi – Tommy Lee Jones (White) şi Samuel L. Jackson (Black). Toată “acţiunea” este concentrată într-o încăpere, un fel de garsonieră confort 4, în care-şi duce viaţa Black. Întregul film este o discuţie între cele două personaje, care dureaza 90 de minute. Cred că spusele mele v-au plictisit deja, numai gîndind la o oră jumate de vorbărie. Vă-nşelaţi. Rău de tot!

Filmul este GENIAL, sub toate aspectele. Şi te ţine cu sufletul la gură, mai ceva ca un thriller. Cu o condiţie: să faci abstracţie de tot ce este în jur şi să te concentrezi la ceea ce se spune pe ecran. Replicile curg rapid şi din înaltul cel mai înalt poţi să cobori în hăul cel mai adînc. Datele problemei: White a fost salvat de la sinucidere de către Black (“numele” nu sînt deloc întîmplatoare). Metroul SUNSET LIMITED urma să pună capăt unei vieţi căreia White nu-i mai găsea rost. Era ziua lui de naştere (“poate zilele de naştere sînt periculoase… Şi Crăciunul e periculos…”). Black îl aduce la el acasă şi începe o discuţie filozofică despre viaţă şi moarte, credinţă şi necredinţă, cunoaştere şi… posibila ei povară.

Spectatorul e tentat, în primele minute, să creadă că Black este chiar un înger păzitor (intervenţia lui salvatoare într-un spaţiu văzut de White absolut pustiu poate induce o asemenea interpretare). Jocul lui Jackson este absolut uluitor – conţinutul replicilor este filozofic, dar situaţiile sînt din cea mai reală… realitate. Începutul e lent: “CREZI că Iisus e acum în camera asta?” întreabă sinucigaşul. Black punctează: “Nu, nu cred, eu ŞTIU că-i în camera asta!...” El încearcă, cu paşi mici, să se-apropie de Adevăr, şi Biblia, aflată pe masă, îi sare-n ajutor. White a citit peste 4000 de cărţi, dar Biblia a răsfoit-o doar. Black îl încolţeşte cu subtile judecăţi de valoare, dar White parează inteligent. White nu crede în îngeri, dar crede în “lucruri culturale: carţi, muzică, artă… Ele sînt fundamentul civilizaţiei”.

Dar această credinţă a lui White e pe cale de disoluţie. “Acea lume, în curînd, va fi disparută în întregime” spune el. Black vine şi el c-o surpriză: a făcut puşcărie pentru c-a ucis! Şi acolo, la ”pîrnaie”, în urma unei altercaţii (în care a nenorocit un pîrnîiaş pe viaţă), a fost foarte grav rănit. La infirmerie, a auzit o voce care a spus: “Dacă nu era mila Domnului, n-ai mai fi aici!”. Din acel moment, pare să pornească drumul lui Black pe calea Cunoaşterii. Dar cu ce preţ? White îl constrînge să vadă şi această latură a poveştii.

Dialogul despre fericire şi suferinţă e punctat cu hohote de rîs! Intre cei doi – Black credinciosul şi White ateul – se dă o adevărată luptă şi simplul fapt că White simte nevoia să bea ceva, deschide pentru Black o portiţă care face din demonstraţia “despre ce primeşti şi ceea ce-ţi doreşti” un moment cu adevărat memorabil care, pe scenă, probabil, a luat ropote de-aplauze. Concluzia? “Esenţialul e că grija beţivului nu e c-o să moară din cauza băuturii – ceea ce-o să se-ntîmple –, ci c-o să rămînă fără băutură.” Din cascada de replici sclipitoare – Black are de salvat un suflet şi munceşte mai mult – merită remarcate şi acestea: “ – Dacă cineva ţi-ar spune că nu exişti, iar tu ai fi chiar acolo ascultîndu-l… Nu te-ar enerva, nu? – Nu. – Ţi-ar părea chiar rău pentru el şi poate chiar ai încerca să-l ajuţi.”

Argumentele lui Black ajung într-un punct în care se enunţă citeva lucruri extrem de interesante: cel care pune întrebări vrea adevărul, iar cel care se-ndoieşte vrea să i se spună că nu există aşa ceva. În acest sens, Black spune că orice adevăr scris în paginile Bibliei a fost scris în inima omului cu mult timp în urmă şi că se vor scrie şi de-acum înainte, “chiar dacă toate copiile acestei cărţi vor arde”. “Biblia e doar un ghid pentru cei ignoranţi şi cei cu probleme în inimă”. White nu se dă bătut: Biblia e plină de poveşti cu învăţăminte “să n-o luăm pe drumul greşit, pe calea cea rea”. Numai că, zice el, căi greşite “sînt o puzderie”, iar căi bune: una singură! “De aici, lipsa de echitate a ceea ce-ai spus…”.

                                                                                         

Totul în acest film este construit la superlativ: de la textul extrem de generos, la jocul foarte nuanţat al celor doi, sub un ochi regizoral cu sclipiri geniale, de-a dreptul. Încă din primele momente, îţi dai seama că eşti spectator la o luptă a LUMINII cu ÎNTUNERICUL. Torţa Luminii e purtată de un “negru”, iar “albul” e cel alunecat pe toboganul pierzaniei. Paradoxal, situaţia în care a ajuns White e staţia terminus a unui lung şir de acumulări culturale calitative şi cantitative, din care scurt-circuitele n-au lipsit (se vorbeşte pre şi post Dachau şi despre germanii care au scris tomuri întregi în istoria civilizaţiei umanităţii, dar tot ei l-au născut şi pe Hitler). “La mizeria umană contribuie cultura – cu cît ştie mai mult cineva, cu atît mai nefericit va fi” sintetizeaza Black pozitia lui White, spre final. White nu subscrie întru-totul, dar susţine ca ”imaginea pesimistă e întotdeauna cea corectă”. Black are o reacţie extraordinară: “Lumina este pretutindeni în jurul tău, dar tu nu vezi decît umbra. Şi tu eşti cel care o cauzezi. Tu eşti umbra”.

Minutele finale ale filmului sînt un recital actoricesc genial al lui Tommy Lee Jones, vorbele lui făcînd sa foşnească mii de pagini de prin bibliotecile lumii. “Singurul lucru la care nu aş renunţa este să renunţ” spune el şi urmează o avalanşă de argumente în favoarea disoluţiei. “Arată-mi o religie care pregăteşte lumea pentru nimic, pentru moarte. Asta este religia pe care aş putea-o îmbrăţişa. A ta pregăteşte lumea doar pentru viaţă, pentru vise, iluzii şi minciuni”. Şi declararea identităţii: “Sînt profesor al Întunericului, al nopţii în haine de zi”. Rămas singur, Black îndreaptă privirea spre cer: “Dacă ai vrut să-l ajut, atunci cum de nu mi-ai dat cuvintele potrivite? I le-ai dat lui. Cum rămîne cu mine? Dacă n-o să mai vorbeşti niciodată, ştii c-o să-Ţi urmez cuvîntul. Ştii că aşa voi face. Este în regulă?

Da, este în regulă. Tommy Lee Jones şi Samuel L. Jackson joacă EXCEPŢIONAL într-un film EXCEPŢIONAL, pe care vi-l recomand cu toată INIMA!

P.S. În cuprinsul filmului, am remarcat un excelent moment de umor negru, pe care merită să vi-l reproduc. Black îi povesteşte lui White:
– Am avut un prieten călcat de taxi recent… Unde crezi că se ducea beat?
– Nu ştiu.
– Să-şi mai cumpere nişte whisky.
– Şi-a murit?
– Sper că da. L-am îngropat.

3 Responses to Dumnezeu are timp liber?
  1. Mi-ati starnit curiozitatea. Am sa vad si eu filmul.

  2. Dupa ce-am citit cronica acestui film, n-as mai lasa pe nimeni altcineva sa faca critica de film.

    • Multumesc, dar, deja, prefigurezi o situaţie imposibilă. Fiecare are dreptul să facă (aproape) tot ceea ce doreşte (că d-aia e democraţie). Deci, dreptul la scris e neîngrădit. Cît despre “cronicile” mele, ele sînt doar gînduri sincere, foarte sincere (ceea ce nu-i bine, atenţie!!), cu care-mi întîmpin oaspeţii şi, mai ales, prietenii aici, pe sait. Mai schimbăm o vorbă, mai rîdem, mai glumim, dar, din păcate, rămînem în incintă! 😉


[top]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

UA-23386192-3