Bloguim și noi ceva?

Bloguim și noi ceva?

Articol publicat in revista UZP – vara 2017

 

În limba română, cuvîntul blog a avut soarta sintagmei rock and roll, adică aşa cum a intrat, aşa a rămas. Nu c-ar fi o regulă. În alte momente ale vieţii mioritice, în mileniul trecut, e foarte posibil ca blog – dacă existenţa conceptului ar fi fost compatibilă cu timpurilii – să fie musai tradus cumva. De ce? Pentru că rock and roll n-a fost tradus, dar Led Zeppelin a fost tradus ca atare: Zepelinul de Plumb. Şi, în general, toate numele de formaţii şi cîntece de pe alte meleaguri. De ce? Aşa voia muşchiuleţu’ roşu al secţiei de presă a c.c. al pcr, ăl cu cizmaru’ de Scorniceşti lider. Absurdităţile de-atunci erau difuzate în MEDIA, dar nu ele constituie subiectul acestor rînduri, gînduri, consideraţii. Pornisem de la soarta mioritică a cuvîntului blog, cu toată constelaţia sa de semnificaţii.


În ultima lună a acestui an, vom aniversa 20 de ani de la naşterea acestui cuvînt. Toată planeta îl foloseşte, de la cei mai puternici oameni ai zilei, cei mai faimoşi sau adulaţi, dispreţuiţi sau contestaţi, şi pînă la oamenii fireşti, normali, care trăiesc cu picioarele pe planeta mileniului 3 şi simt nevoia să comunice în scris, în spatiul virtual numit INTERNET. Există blog-uri pe orice fel de temă / domeniu – familie, educaţie, cultură, sănătate, artă, muzică, informaţie etc. Şi, chiar dacă pare ciudat, există blog-uri care au ca subiect… blog-urile. În fine, totul pare ca un bulgăre uriaş pornit de pe-o culme la vale, dar… cine l-a lansat? Un tip inteligent care, deși a trecut prin nenumărate şcoli, nu s-a ales cu nici o diplomă și care, deși a avut de-a face cu un computer la doar 11 ani, mai tîrziu, a renunţat la calculatoare ca să se alăture unei comunităţi hippie, timp de cîţiva ani. El va rămîne în istorie sub numele de Jorn Barger.

Chestia interesantă e că pe Internet s-a scris din prima zi, dar… Aici vine mica diferenţiere genială (că doar aşa s-a născut un concept, nu?)! Lui Jorn Barger i-a venit ideea să scrie ceea ce gîndea şi dorea să fie împărtăşit şi altora în formatul unui jurnal web, în care informaţia curentă să fie întotdeauna în partea superioară a paginii, iar celelalte, anterioare, să-i urmeze. Şi acest format l-a numit weblog. Iar străfundul ideii urmarea, în concepţia lui Barger, analiza comportamentului uman, prin simulare pe calculator, pe care-a numit-o “Robot Wisdom”. Acesta a fost primul weblog. Iar acum, în 2017, există, în limbajul curent, comun, termenul blogosferă, o reală şi fascinantă constelaţie a blog-urilor.

Webblog-ul lui Jorn Barger a devenit, prin initiaţiva, mai mult sau mai puţin serioasă a lui Peter Merholz, pur şi simplu, blog (în 1999). Familia termenului a fost completată de Evan William (de la Pyra Labs), el fiind părintele termenului blogger. De altfel, Evan William si Meg Hourinah au lansat, în 1999, Blogger. com, care, în 2003, a fost achiziţionat de Google. Primul blogger recunoscut avant la lettre, pare a fi Justin Hall care, pe cînd era student la Swarthmore, în 1994, avea un blog personal. Era ceea ce-am numi astăzi un jurnal zilnic, în spaţiul World Wide Web. Bulgărele era pornit la vale şi toate adaosurile de pe traseu n-au făcut decît să-i diversifice structura şi să-i îmbogăţească conţinutul. După mai bine de-un deceniu, prin 2010, au apărut blog-urile multi-autor (MABs), cu articole aparţinînd unui număr mare de autori şi tehnoredactate de-o manieră profesionistă. Precizarea e necesară, întrucît primele blog-uri au beneficiat de existenţa unor instrumente de publicare pe web (gratuite, cele mai multe), pe care le-au mînuit utilizatori care nu erau specialişti în cibernetică, în programele informatice. Ei aveau ceva de spus şi găsiseră o cale prielnică afirmării personalităţii fiecăruia.

De prin 2010, deja, cele multe site-uri au început să permită comentariile vizitatorilor, postate ca atare, şi posibilitatea dialogului. Era aplicarea unui principiu care, în MEDIA audio-video era, deja, de mai mulţi ani, o descoperire uluitoare: INTERACTIVITATEA. Astfel, putem spune că blogger-ii au dat startul “reţelelor de socializare”, întrucît, în mod interactiv, ei produc “material” pe blog-urile lor, dar pot găzdui şi producţiile altor blogger-i, şi unii şi alţii intrînd, interactiv, în relaţie cu vizitatorii / cititorii. Evident, nu-i o absolutizare, întrucît există şi blog-uri ai căror vizitatori nu-şi pot exprima comentariile… loco.

Fără a intra într-o analiză exhaustivă, blog-ul, asa cum am spus mai sus, este dedicat unui domeniu – cultură, politică, sport, artă, educaţie (edublog) etc., dar poate fi foarte bine şi-n postura de agent publicitar online al unei persoane sau al unei firme oarecare. Structura intrinsecă e, în general, aceeaşi – texte, imagini digitale, link-uri. Există şi blog-uri dedicate exclusiv artei fotografice, producţiilor muzicale, producţiilor video (vlog-uri) şi altele. Permisiunea comentariilor interactive = înlesnirea capacităţii de relaţionare social interpersonală sporeşte şansa acestor blog-uri de-a se poziţiona pe locuri superioare în piramida accesării World Wide Web.


Blog-ul a crescut mai ceva ca voinicul din poveste, asa încît, prin 2004, el era, deja, un instument important la îndemîna corporaţiilor de stiri, consultanţilor politici, liderilor de opinie şi-a oamenilor politici, pentru formarea şi / sau manipularea opiniei publice. Impactul blog-urilor, în contextul MEDIA, a fost recunoscut pînă la nivel guvernamental. În 2009, presa americană a fost în situaţia de-a recunoaşte starea falimentară a unor publicaţii care nu puteau face faţă concurenţei blog-urilor. Motiv, evident, de-a cere nişte stimulente… guvernamentale. Fostul preşedinte american, Barrack Obama, a recunoscut influenţa blog-urilor la nivelul societăţii, pecizînd, însă: “Dacă direcţia spre care se îndreaptă ştirile este blogosfera, atunci toate aceste opinii – fără o verificare serioasă a faptelor, fără aşezarea firească în context a istoriilor – vor conduce, într-un final, la imaginea oamenilor strigînd unii la alţii, peste prăpastie, şi, nicidecum, la o înţelegere mutuală”.

Faptul că blog-ul este un format de comunicare în spaţiul virtual dă dreptul oricui de-a se exprima ca atare, cu mai multă libertate – aparent – decît ar face-o într-o conjunctură socială determinată. Este o libertate care, fără multă filozofie, fiind vorba de nişte locuri comune, deja, are limitele ei, asumate sau nu. În faza pionieratului, blog-ul conţinea informaţii care, de foarte multe ori, frizau stupiditatea sau atingeau un nivel de agresivitate apreciabil. Cu vreo 15 ani în urmă, asemenea manifestări, în spaţiul virtual mioritic, erau destul de frecvente, ele fiind opera unor foarte tineri pricepuţi într-ale ciberneticii, dar cu deranjante carenţe de educaţie. Merită menţionată ideea că, încă de-atunci (mie mi se pare “undeva, cîndva”, în raport cu ceea ce reprezintă transferul de informaţie în 2017) rostul blog-ului era determinat de impactul asupra publicului (vizitatorilor), iar din acest punct de vedere, teribilismele începuturilor erau bine primite de-un public aflat, din păcate, pe aceleaşi paliere educative, dar… “audienţa” era mare!!! La nivel naţional, asemenea blog-uri erau cotate în top. Nu pot extrapola într-o asemenea măsură încît să afirm că toată agitaţia aia juvenilă şi uşor impertinentă (chiar agresivă) a fost nucleul naşterii unor figuri remarcabile în domeniul profesionist al presei. Asta-i o viziune proprie doar filmelor cu happy-end, made in USA!… Si asta pentru ca blog-ul poate ramîne bine-mersi în statutul lui, adjudecîndu-şi premii OSCAR pe merit (fără glumă, Orwell Prize pentru blogging a fost acordat între 2009-2012), fără să atenteze la fotoliile profesioniştilor din presă.


Pentru consumatorul curent de informaţie, situaţia relatată mai sus, în legatură cu presa americană de la finalul deceniului trecut, nu are corespondent pe plaiul mioritic. Aici, blog-urile deţin supremaţia, dar nu afectează grav existenţa diverselor surse MEDIA. Poate că s-a găsit instinctiv o cale sau, mai grav, e un fel de coaliţie tacită a amatorismului generalizat. E, deja, un “clişeu” precizarea – audio, video, scris – “aşa cum scria pe blog-ul său personal…”, repetată, de foarte multe ori, în programele de ştiri. Blog-ul e sursa de informare, din păcate – Mr. Obama, eşti atent? -, iar amatorismul presei preia, cu bună ştiinţă sau… din prostie, din procentul de amatorism al celui care-şi scutură gîndurile (foarte murdare, deseori) pe World Wide Web. Uneori, unii îşi scutură incompetenţa profesională din propria ogradă.

Există şi ziarişti PROFESIONIŞTI care, mai mult decît firesc, au un blog personal. Altii, mai comozi, scriu pe blog-ul / -urile diverselor publicaţii online. Ei nu fac rabat la calitate şi… nu sînt trecuţi cu vederea, deşi sînt incomozi. Postările lor sînt preluate imediat şi de alte blog-uri sau citate audio-vizual “aşa cum scria pe blog-ul său personal…”. Persoanele publice – de la diverşi votaţi (de cine-i-a-votat) în Parlament şi pînă la feţele vorbitoare pe teleecrane sau pe undele FM – mai toţi au cîte-un blog personal, care reprezintă sursa de informare pentru toţi amatoriceii care bîntuie prin presa mioritică. Evident, funcţiile blog-ul personal sînt suplinite, în sensul amintit, de emanaţiile pe reţelele de “socializare”, unde criterul popularităţii îl constituie, evident, numărul de “like”-uri. Un fel de “te-am văzut, te-am plăcut”, echivalent cu o scrijelitură cu briceagu’ pe-o bancă de pe Strada Mare de-altădată – “Aseară, te-am văzut! Ai trecut de 6 ori, dus-întors!”.

Multe dintre blog-urile care inflamează piaţa mioritică a consumatorilor de World Wide Web au, în conţinutul lor sau prin cei care le girează, cel puţin o componentă politică sau socio-politică. În atari condiţii, orice relaţionare cu MEDIA întră sub incidenţa nefastă a posibilei virusări politice reciproce. Nu-i nicicum o noutate că fiecare cetăţuie MEDIA – mică, mare, în insolvenţă sau ba – se raportează la interesele unui patron, fie el şi… statul. Şi-n această… interactivitate, consumatorul de informație are tot dreptul să implice în ecuație și mult-trîmbițatul concept planetar political correctness. Cea mai bună definire a sintagmei a fost premiată de americani: “Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de media oficială, care susţine că este posibil să apuci o bucată de căcat fără să te murdărești”. Corolarul acestei definiții pare să-l fi formulat, în urmă cu mai bine de-o sută de ani, Joseph Pulitzer: “O presă capabilă, apolitică și plină de spirit public, cu inteligența pregătită pentru a cunoaște dreptatea și curajul de-a o face, poate păstra acea virtute publică, fără de care guvernul popular e-o rușine și-o batjocură”.

Şi dacă tot veni vorba, bloguim şi noi ceva?!?

Doru Dumitrescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

UA-23386192-3