Infinitul are 8 minute!

Infinitul are 8 minute!

 

Să fie limpede: eu nu sînt critic de film, dar ştiu despre arta asta mult mai mult decît pretind că ştiu nişte persoane cocoţate în posturi de specialitate. Care nu mă interesează. Dar e bine să se ştie! Ceea ce scriu aici e de pe poziția cinefilului care a mai avut o surpriză plăcută: am văzut SOURCE CODE. Cred că, de la INCEPTION încoace, s-au deschis nişte nebănuite supape de inspiraţie pentru scenarişti şi regizori, mult mai subtile şi mai provocatoare ca pînă acum.

Desigur, filmul ăsta, care e cotat cu 7,5 în ierarhia IMDB, n-a fost conceput în intervalul scurs de la lansarea lui INCEPTION, care, după părerea mea, a marcat un salt galactic faţă de MATRIX. Filmul îşi merită bugetul (care nici n-a fost mare) pentru că te face să fii mai încrezător în puterile tale, în viață – cu toate atributele ei, în capacitatea de-a modifica TIMPUL şi… multe alte lucruri, toate astea în contextul unui cotidian gunoi social generalizat, în care pubelele politice sînt cele mai urît mirositoare.

Atenţie, nu  vă conduc spre evadarea din realitate, nu! Gunoaiele trebuie arse la groapa de gunoi a istoriei, proştii trebuie călcaţi în picioare şi prostia eradicată şi, în general, nu trebuie să-ntorci capul atunci cînd, cu privirea, poţi ucide un nemernic! Asta-i atitudinea firească în oricare Cetate civilizată a planetei, atitudine pe care, însă, românul n-o mai are de mult. STOP JOC! Tot ceea ce urmează e despre un film, filmul este o artă, iar filmul despre care vreau să vă vorbesc e o demonstraţie de virtuozitate.

Aşadar, SOURCE CODE e un S.F. nedeclarat, el fiind considerat în “catalogul” IMDB un “action, mistery, romance”.  Nu-i nimic greşit, numai că,  de data asta, e limpede că avem de-a face c-un S.F. de cea mai bună calitate, în care toate celelalte trăsături îşi văd de treaba lor. E-adevarat, nu căutaţi explicaţiile “ştiinţifice” ale S.F.ului clasic. E un S.F. contemporan cu vremea pe care o trăim!… De fapt, veţi băga de seamă că regia e atît de dibace,  încît “action” şi “mistery” vă cuceresc întru-totul! Poate c-ar fi mult mai potrivit “thriller”, dar nu vreau să intru în conflict de drepturi de autor cu IMDB.

Aşadar, un bărbat va încerca să schimbe trecutul, dar el habar n-are de ce-o să vrea să facă, în momentul în care, hodoronc-tronc, se trezeşte, în drum spre Chicago, într-un tren de navetişti. Şi nu oricum: faţă-n faţă cu o fată atrăgătoare. El e Jake Gyllenhaal (şi-l joacă foarte bine pe Colter Stevens), iar ea e Michelle Monaghan (şi-o joacă firesc pe Christina Warren). Ea i se adresează cu un alt nume, el susţine că-i luptător pe elicopter, în Afganistan, ea zîmbeşte şi nu crede, el se duce la toaletă, în oglindă se vede… altul şi BUM! Trenul sare-n aer!

Nu, nu-i sfîrşitul filmului, el abia începe! Stevens al nostru se regăseste, apoi, într-un laborator militar secret unde, printr-un monitor, stă de vorbă cu el o femeie cu ochii verzi (nici în film să nu-i crezi!) care se numeşte Colleen Goodwin (joacă extrem de nuanţat Vera Farmiga). Încep să apară elementele esenţiale: trenul a fost distrus REAL de o bombă pusă de-un terorist, iar „specialiştii” (evident, ăia americani) au recuperat creierul uneia dintre victime, un bărbat, care, după precepte recunoscute ştiinţific, a înregistrat încă 8 minute de informaţii, înainte de fatidicul deces. Ştiţi chestia asta cu retina victimei, care poate înregistra, înainte de colaps, figura ucigaşului, dacă acesta, imprudent, şi-a privit victima-n faţă. E de pe la Sir Connan Doyle citire… Reveniţi-vă, sîntem în mileniul 3, secolul 21, cînd SeFeul are viată scurtă, simţind fierbinte-n spate răsuflarea „ultimelor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii”!… 

Aşadar, aceste 8 minute formează „source code”, care poate fi reprodus la infinit, DAR se poate interveni de CINEVA care face în bucla asta ce vrea el, numai să afle… ce vrea să afle. Iar oficialităţile vor să afle unde a fost pusă bomba, cu ce a fost detonată şi, mai ales, cine e teroristul, pentru că alte „artificii” ar trebui să fie detonate, în timp foarte scurt, în marele oras Chicago. Nu mă-ntrebaţi de ce n-a lansat „artificiile” direct în oras. C-aşa-i scenariul, e bine? Cam multe sarcini pentru un individ care habar n-are unde se află, care-i rostul lui şi toate în numai 8 minute! N-o face din prima, iar cele 8 minute se reiau… se reiau… se reiau…

Ceea ce este interesant (dar nu-i o premieră, am mai vazut în GROUNDHOG DAY şi, mai nou, în excelentul serial BREAKING DAY) este că el ÎNVAŢĂ din fiecare reluare, în timp ce ceilalţi… pasageri o iau de la capăt mereu… Numai că, o vede azi, o vede „mîni, astfel dorinţa-i gata” – Stevens stă faţă-n faţă cu Christina la fiecare reluare, iar ea are niste gînduri pozitive, abia desprinsă dintr-o relaţie nefericită. Chiar dacă întelege, la un moment dat, că el acţionează pe baza datelor unui donator de memorie, Stevens nu-nţelege de ce grija lui faţă de cei din jur (Christina, de pildă) e considerată inutilă şi neproductivă. „Pentru ca ea e moartă, ca toţi ceilalţi din tren. Pentru ea, ca şi pentru ceilalţi pasageri, nu mai poţi face nimic. Găseşte teroristul şi salvezi cîteva milioane de oameni VII! Asta-i misiunea ta!”

Filmul e bun pentru că regizorul şi scenaristul sînt buni (Duncan Jones şi Ben Ripley) – totul are un ritm de adevărat thriller, şi pentru că Stevens… nu vrea să accepte ce-i spune frumoasa Goodwin în monitor. Va primi alte lămuriri de la şefu’ – dr. Ruthledge (bine jucat de Jeffrey Wright), dar Stevens se dovedeşte a fi un creier extrem de deştept prin sinapsele pe care le face şi-n urma cărora află că… el este, la rîndu-i, MORT IN MISIUNE, în Afganistan. Similitudinea între creierul lui şi cel al pasagerului cu „înregistrarea” de 8 minute a generat întreaga actiune a serviciului special al armatei. Şi experimentul armatei pune la bătaie 8 minute de memorie a unui decedat, grefată pe un alt creier, la rîndu-i pe cale să dea colţu’ (atenţie, Stevens e CA ŞI mort, trăitor DOAR prin aparate).

Eroul începe, secvenţă după secvenţă, să priceapă că lumea LUI nu mai poate fi niciodată cea din care provine, dar, trăind REALITATEA celor 8 minute, îşi dă seama că poate vieţui într-o altă lume, paralelă cu prima. Numai în această lume are loc şi Christina, femeia de care se simte din ce în ce mai ataşat şi mai… responsabil. Ideea lui va avea sprijin din partea unei alte femei (a cîta oară să repet celebrul dicton „cherchez la femme!”) –  Colleen Goodwin, care-şi înfruntă şeful pentru victoria unui sentiment universal  şi atotputernic: IUBIREA.

Nu trebuie să căutaţi explicaţii ştiinţifice, pentru că vă rupeţi dinţii-n paradoxuri – atenţie, Duncan Jones a mai facut un film excelent – MOON, mai apropiat, însă, de S.F.ul clasic. Steven şi Christina îşi continuă viaţa în… Chicago, un Chicago paralel al unui univers paralel cu cel în care, din Stevens, n-a mai ramas decît partea superioară a trupului care… va fi deconectată de la aparate. Confirmarea paradoxului vieţii şi, implicit, cheia filmului vine sub forma unui SMS. Nu fac aici şi acum apologia creierului uman – nesecat izvor al imaginaţiei (care bate cunoaşterea), dar graţie lui se mai scrie o pagină a celui mai profund şi nepieritor sentiment uman: IUBIREA.

 

P.S. Dacă nu iubiţi filmul şi nu vă place nici iubirea, PeSeul va stîrni, poate, interes – învăţ din experienţe anterioare 😉  Asta-seară, în timp ce mă aflam, ca de obicei, la „sală”, zdrobindu-mi, pur şi simplu, barierele fizice, am fost martor la o scenă care merită povestită. Un tip foarte simpatic, sirian de origine (vine de vreo două saptămîni), îşi exersa posiblităţile fizice cu un set de haltere a căror ridicare repetată genera… reflex emiterea unor sunete… fireşti (aţi vazut vreun meci de tenis în care jucatoare de top să nu scoată nişte sunete… ciudate, personalizate chiar, şi… fireşti?!). O duduie (mi-e greu s-o-ncadrez) aşchioasă, cu ochelari, se exersa şi ea pe la nişte presoare de coapse (abductor machine – deschide coapsele, strînge coapsele, deschide coapsele…). Şi, la un moment dat, a izbucnit: „Domnule, da’ chiar nu puteţi să vă abţineţi? Credeţi că dacă acolo, la voi, în lumea voastră arabă, faceti ce vreţi, vă este permis şi aici orice?! Puţina decenţă, că nu sînteţi… în alt loc… ca să icniţi şi să gemeţi în halul ăsta!!…  Abţineţi-vă!” S-a făcut linişte în toată sala, iar omul cît pe ce să scape haltera pe piept. La scuzele lui (pentru ce?!?) s-au adăugat lămuririle antrenoarei, care au calmat, cu greu, duduia cu ochelari. Aceasta, după ce şi-a facut numărul, a schimbat „aparatul” (a trecut la „rame”) şi i-a lansat nefericitului halterofil, prea insistent în scuze, un condescendent şi superior „Bine, bine, am altă treabă acum, e OK, e OK!”  Cale liberă la comentarii! 😉

5 Responses to Infinitul are 8 minute!
  1. De foarte multe ori, insa, se ridica INIMA in MINTE! Bunul Dumnezeu stie cum e mai bine! Nu ti s-a-ntimplat niciodata sa IUBESTI si sa URASTI in acelasi timp acelasi CEVA? Mai e loc in “spatiu” cind acestea sint egale?

    • Inima conduce mintea arar… Dumnezeu a spus sa iubesti! Dragostea si ura nu pot avea spatii egale, ori iubesti ori urasti, altfel esti contradictoriu in sentimente si foarte usor si-n fapte, Neubius.

    • @Neubius Mă gîndeam să-ţi dau acelaşi răspuns: niciodată nu pot ocupa spaţii egale; URA poate, cel mult, să submineze IUBIREA. Filmul de la care am plecat nu filozofează atît – pur si simplu e o pledoarie pentru IUBIRE. Cine simte, CUNOAŞTE! 😉

  2. N-am vazut filmul, dar te felicit pentru faptul ca te vad in postura unui ASA DE BUN CRITIC de FILM si constat ca “tragi de fiare” ca la 15-20 de ani. Cu privire la “cel mai profund sentiment uman, IUBIREA”, ce parere ai despre acelasi profund sentiment uman: URA? Felicitari, si sa trecem la obisnuitul P.S.: mirlanie “aschioasa cu ochelari”!!!

    • 😉 😉 😉 Mulţumesc. Nu sînt şi nu vreau să fiu critic de film – observaţia mea avea în vedere nişte specimene din jur, care molfăie impresii şi… atît. Filmul mă ajuta doar sa descopăr semeni care gîndesc ca mine, el fiind una dintre arte, dar care are la-ndemînă mai multe mijloace de exprimare decît celelelte. Filmul ăsta m-a intresat, în primul rînd, pentru felul în care relaţionează funcţiile creierului uman cu sentimentul de IUBIRE, care pleacă din altă parte – din INIMĂ. Faci un mare pas în faţă atunci cînd reuşeşti să cobori MINTEA în INIMĂ…. (şi nu vreau să teoretizez aici pe marginea spuselor sfinţilor părinţi). E frumos cît de… FRUMOS pot gîndi unii oameni – pentru asta mi-a plăcut acest film şi, mai mult decît el, INCEPTION. Cît despree URĂ… Ţi-aduci aminte bancul ăla cu “De nu strigi URA, tovarăşe?” “Ura o ţin aici, în piept!”. Cînd spaţiul ACELA se umple de IUBIRE, URA găseşte locul ocupat şi migrează spre alte “recipiente” cu “disponibil”. În ce mă priveşte, eu am pus la “intrare” un afiş de genul “INTERZIS ACCESUL CU ANIMALE”. P.S.-ul nu era întîmplător lipit la acest articol – reacţia “aşchioasei cu ochelari” era o dovadă că “recipientul” ei era plin majoritar cu URĂ. Mulţumesc încă o dată pentru gînduri şi… trebuie să vezi acest film. Cu sufletul… 😉

Comments are closed.


[top]
UA-23386192-3