SINGURĂTATEA de cursă lungă

SINGURĂTATEA de cursă lungă

 

Sînt calm, stabil.(…) Sînt pregătit să-ncep. Pregătit să-mi fac slujba cît de bine pot. Sînt concentrat doar asupra esenţialului, le exclud pe toate celelalte. O să iau doar decizii pragmatice. Nu-mi voi permite să fiu distras de altceva. Nu voi permite minţii mele să zăbovească asupra a ceea ce este neimportant. Nu mă voi baza pe nimeni şi pe nimic. Nu voi fi vulnerabil greşelilor.”

Cam așa sună o auto-evaluare psihologică obișnuită a maiorului astronaut Roy McBride, personajul principal din filmul AD ASTRA. Nu-l căutați pe lista nominalizărilor la Golden Globes 2020, că nu e, deși, ar merita. Poate la OSCAR… Dar sînt sceptic… Eu, cel puțin, m-am obișnuit cu stilul american de selecție, în care criteriul political correctness, atotstăpînitor în viața curentă a planetei Pămînt, rade tot! Am tot scris despre filme care n-au beneficiat de scrutătoarea atenție a diverselor jurii internaționale, dar neignorate de simțul abil al (tele)spectatorilor, care-și iau, ca puncte de reper… empatic, nume de regizori sau interpreți, și nu cine știe ce simandicoase / tendențioase premii. Deh, așa-i în cinema, mai ceva ca-n tenisul din nemuritorul monolog al lui Caragiu…

AD ASTRA începe în “Viitorul apropiat. Un timp atît de speranţă, cît şi de conflict. Umanitatea caută, în stele, viaţă inteligentă şi promisiunea progresului.” Sînt primele enunțuri din film, gîndite de scenariștii James Gray și Ethan Gross. Pe Ethan Gross mi-l amintesc (în aceeași postură) din serialul „Fringe” – excelent gîndit, regizat (J.J. Abrams) și jucat (John Noble merită aplauze, ca și-n rolul înțeleptului tată din „Elementary”). Cît despre James Gray, el e co-scenarist, dar semnează și regia. Aici e-aici! Pe el ni-l amintim de prin anii ’90, premiat la Veneția și Deauville, pentru „Little Odessa”, un film bine „încadrat” la vremea respectivă. Dar ceea ce face-n AD ASTRA e cu totul și cu totul altceva.

AD ASTRA e, prin excelență, un film despre SINGURĂTATE. Personajele au preocupări înscrise în niște normative pămîntene, dar activitatea lor se desfășoară preponderent în spațiu. Circulă în nemărginitul Univers cu diverse treburi, dar… Asemenea astrelor cu care au de-a face, își delimitează un teritoriu propriu (astrele beneficiază de forța de atracție), care trebuie să îndeplinească condițiile din auto-evaluarea psihologică de mai sus. Maiorul Roy McBride e nimeni altul decît Brad Pitt. Aplauze!… Da, le merită, dar și le-a mai luat și cu alte prilejuri. Începînd cu „Interview with the Vampire” și continuînd cu „Legends of the Fall”, „Seven” și „12 Monkeys”, Brad Pitt a trecut prin diverse „stadii” de înțelepțire, prin prisma personajelor interpretate. În filmul care mi-a atras atenția, maiorul McBride se distinge prin modul de gîndire și apreciere a capacităților umane, puse la-ncercare în imensitatea spațiului astral. Monologul intim e un demers plin de neprevăzut, iar o clipă de neatenție poate fi ultima. Regizorul James Gray e extrem de subtil în alegerea planului optim de dialog cu spectatorul și filmul abundă în prim-planuri și gros-planuri, mai ales. Aici, trebuie să-i dăm Caesarului ce merită… Hoyte Van Hoytema, cel care semnează imaginea filmului (așa cum a luat aplauze și pentru „Her”, „Interstellar”, „Dunkirk”). Fiecare fibră de pe fața lui Pitt pare să ne transmită premonitor ceva, iar mesajul lui Grey e „Fiți atenți! ACUM!”.   

Întotdeauna mi-am dorit să devin astronaut, pentru viitorul umanităţii şi tot restul. Cel puţin, asta mi-am spus întotdeauna.” Monologul este subliniat cinematografic de unghiul subiectiv, care, subtil, „vinde” din coordonatele SINGURĂTĂȚII… „Mă văd din exterior. Zîmbesc, arăt o latură a mea. Este o interpretare… cu ochii pe ieşire. Întotdeauna pe ieşire.” Categoric, Roy joacă un rol greu în piesa „singurătății” (pentru că-n amintirile lui mai există și alte entități… pămîntene), dar serviciul și convingerea menirii lui sînt dominante. Zîmbește și… iese-n vidul astral. Aici trebuie să rezolve o problemă tehnică majoră pe Antena Internațională Spațială – o supratensiune energetică, emisă din apropiere de Neptun, dă peste cap Antena și produce efecte catastrofice pe Terra, punînd in pericol însăși existența sistemului nostru solar. Și, de-aici, începe totul…..

Revenirea brutală pe Terra a lui Roy e urmată de luarea la cunoștință a unor date strict secrete legate de „Proiectul Lima” – „prima expediţie cu oameni la bord, în afara sistemului nostru solar.” Era în urmă cu 29 de ani și comandantul expediției era… tatăl lui Roy („Clifford McBride, (…) cel mai bun din galaxie. (…) Cel mai decorat astronaut din istoria programului spaţial.”).  Element scenaristic esențial pentru ceea ce urmează! Evident, nu intru-n detaliile filmului, dar discuția celor „înalt gradați” cu Roy este importantă în luarea deciziei, după sondarea psihologică a lui Roy, întrucît: nava expediției a dispărut de pe „radare” după 16 ani, „supratensiunea pare să fie rezultatul unei reacţii antimaterie”, reacție-n mers, care pare de neoprit, și-n strînsă legătură cu proiectul expediției al cărei șef, tatăl lui Roy, se pare că… trăiește. Respirați adînc!… Toate aceste „mesaje” se derulează pe prim-planul lui Roy… El este imperturbabil. Procesează, dar nu-nțelege încă… ținta. Și află c-ar trebui să fie purtătorul unui mesaj securizat, expediat laser de pe Marte (baza subterană de-acolo fiind neafectată de supratensiune) către… Proiectul Lima, adică… tatălui său, personal. Întrebarea superiorului dacă e sau nu de partea lor este punctul de plecare într-o suită de frămîntări interogative, în care singurătatea astronautului este pusă la grea încercare. Tatăl l-a „părăsit”, plecînd în expediție, cînd Roy avea 16 ani și a disparut de pe ecrane cînd Roy împlinea 29. Fusese un „pionier” și i se recunoșteau aceste merite ca atare (o „legendă”), fiind respectat de toată comunitatea astronautică planetară. „… sîntem pe cale să răspundem întrebării numărul unu: cînd găsim viaţă inteligentă în spaţiu? Şi ştim că vom găsi. Nu s-a mai făcut asta pînă acum şi sîntem optimişti. Îţi simt energia ta deacasă şi, desigur, mă gîndesc la Dumnezeu. Sînt copleşit să-i văd şi să-i simt prezenţa… atît de aproape. Te iubesc, fiule.” Acest mesaj, ultimul primit de Roy, ne dezvăluie un tată cu gîndul la familie (încă!), conștient de prezența „copleșitoare” a Divinității și conștient, mai ales, de menirea sa – aceea de-a descoperi alți semeni în Univers.

Fișa singurătății lui Roy pare să aibă mici fisuri în conceptul superiorilor, drept pentru care, la „cadru”, își mai face apariția un personaj: colonelul Pruitt, un veteran cu 31 de ani de experiență astrală, care trebuie să-l însoțească pe Marte, din rațiuni de… securitate. Pentru spectator, e-o mare plăcere să-l reîntîlnească pe Donald Sutherland, apariție meteorică în contextul filmului, dar esențială pentru netezirea căii ulterioare a lui Roy. El este cel care-i induce lui Roy (convins că tatăl lui e mort) ideea că tatăl său, supercelebru, s-a folosit de expediție doar pentru a evada dintr-o comunitate într-o… idee. El e cel menit să elimine orice posibilitate ca Roy, în proiectatul dialog cu tatăl său, să iasă din cercul sigur al SINGURĂTĂȚII. Roy face ultima auto-evaluare psihologică, înainte de plecarea pe stația ERSA – Marte, via Luna, și simte nevoia să lase un mesaj directorului de personal, care este… Eve. „Bună, Eve, sînt Roy. Sînt plecat din nou. Nicio surpriză aici. Am vrut doar să spun… Am făcut o promisiune: să fiu întotdeauna sincer. Dar n-am fost. Ascultă, am vrut să spun… N-am vrut să pleci.” Semnul de slabiciune e corectat pe loc: „Șterge. Anulează.” Da, Eve e perechea sufletului lui și cea care-a simțit efectele sindromului SINGURĂTĂȚII asupra perechii ei. Și l-a părăsit…. Ca-n viața diurnă, ați zice. Aici, pe Pămînt!… Și-aveți dreptate!

 

Scenaristic, colonelul Pruitt… dispare (medical), nu înainte de-a-i mărturisi lui Roy neîncrederea superiorilor, iar Roy, în drumul său spre Marte, simte cum cercul SINGURĂTĂȚII sale devine tot mai fragil („Mi-a promis că, într-o bună zi, aş putea să-l însoţesc în căutările sale, c-o să se întoarcă după mine. Şi l-am crezut. Primul om pe Jupiter. Primul pe Saturn. Şi-apoi… nimic.”). Evenimentele din timpul călătoriei îl împing pe Roy în situația unor mărturisiri esențiale (auto-evaluarea psiho), care scot la iveală traume grave produse de evadarea tatălui și părăsirea familiei, traume care-au consolidat cercul SINGURĂTĂȚII și care generează, în situații extreme, reacții extreme, fie că-i vorba de-o creatură umană sau de-o primată. Roy e-n cumpănă și fiecare cadru de prim-plan sau gros-plan constituie un mesaj avertizor pentru spectator, care poate (sau nu) intui următoarea psihomutare a personajului. El face o mărturisire esențială: furia e urmată de rană, iar rana generează SINGURĂTATE („mă împiedică să mă deschid şi (…) să ţin, cu adevărat, la cineva.”). Și urmarea firească: „Nu vreau să fiu tatăl meu.” Dar, la închiderea mesajului către tatăl sau, Roy are ochii-n lacrimi, pentru că „…sper să putem lua din nou legătura”.

Pentru oficiali, acest mesaj e edificator că breșa în cercul SINGURĂTĂȚII maiorului Roy este certă, iar el devine impropriu pentru succesul misiunii – anihilarea Proiectului Lima – și, implicit, a tatălui său. Legendarul H. Clifford McBride a rămas singur în preajma lui Neptun pentru că membrii echipajului și-au dat seama, după ani de zile de studii și observații, că demersul găsirii altor semeni în Univers e sortit eșecului. Nervii le-au cedat și… s-au revoltat, generînd un „colaps” și supratensiunea cu posibile efecte letale pentru întregul sistem. Comandantul dr. Clifford McBride a recurs la soluția extremă: i-a suprimat. Scopul misiunii era mai presus de oricare alt considerent. Roy va fi în posesia acestor informații și dorința de-a ajunge la tatăl lui devine decisivă. Și va ajunge.

Spectatorul are parte de-o altă mare și plăcută surpriză: reîntîlnirea cu Tommy Lee Jones, în rolul legendarului astronaut și tatăl lui Roy. Ridurile sînt mai proeminente, dar… fac parte din machiaj. Tommy Lee Jones rămîne emblematic prin SUNSET LIMITED (2011), în care actorul genial a fost dublat de premiera regizorală. Cu brio! Și acolo personajul are de susținut o idee (el e Intunericul care argumentează contra Luminii) și superbitatea filmului vine tocmai din întretăierea rapidă de replici pline de profunzime și substanță filozofică. Găsiți argumente aici. Drumul în singurătate, pînă la Neptun, este mai mult decît un purgatoriu pentru Roy – dau buzna secvențe din copilărie, flash-uri cu femeia iubită, declarații ale tatălui, totul pe fondul unei stări fizice și psihice la limita inferioară. „Sînt singur. Ceva ce întotdeauna cred c-am preferat. Sînt singur. Dar mărturisesc… asta mă epuizează. Sînt singur. Sînt singur.” E un semnal că Roy McBraide a suferit o transformare majoră, care devine o carte esentială în jocul final cu tatăl său.

Cursa împotriva SINGURĂTĂȚII intră pe ultima sută. Roy vrea să-și ia tatăl acasă. Și are primul șoc. „Aici este acasă. Asta este o călătorie doar dus, fiule. Vorbeşti despre Pămînt? Niciodată n-am avut nimic acolo. Nu mi-a păsat niciodată, cu adevărat, de tine, de mama ta sau de vreuna dintre măruntele tale idei. De 30 de ani… respir aerul ăsta, mănînc mîncarea asta, îndur aceste dificultăţi… şi nici măcar o dată nu m-am gîndit la acasă.” Cutremurătoare mărturisire motivată doar de-un singur gînd: „Am o treaba infinită de făcut.” Timpul pare să se fi oprit în momentul în care Roy, calm, pare brusc investit c-o putere divină atotprezentă și rostește simplu „Te iert.” James Gray, extrem de inspirat, sublimează ideea prin detaliul apropierii mîinilor celor doi, trimițînd cu gîndul la celebra scenă din fresca sixtină a lui Michelangelo. Momentul e tulburător, dar apex-ul abia urmează.

Nava care a însoțit singurătatea comandantului McBride atîția ani urma să fie distrusă cu întrega ei încărcătura. Roy și tatăl său au un ultim dialog, în care eșecul științei nu este acceptat: „Proiectul Lima ne-a arătat că sîntem singuri în universul cunoscut. Nu pot să eşuez.” Iar ideea este contrabalansată empatic de Roy: „Tată… n-ai eşuat. Acum, ştim… că doar noi existăm.” Replicile sînt cuvinte, dar prim-planurile celor doi exprimă un univers de nuanțe și trăiri. Înțeleptul comandant pare sa cedeze ideii fiului său și, echipat, îl urmează în vidul astral, legați printr-un simplu cordon, pentru ajungerea pe nava de întoarcere, de unde se va declanșa explozia finală a bătrînei LIMA. Și-aici, în vidul nemărginit, sugerat de-un plan cinematografic în care cei doi protagoniști se confundă aproape cu astrele, are loc verdictul. „Lasă-mă să plec, Roy. Dezleagă-mă. Dezleagă-mă, fiule. De ce să continuu? De ce să continuu să încerc? Sîntem o specie pe cale de dispariţie, Roy.

Și Roy va tăia coarda, precum un cordon ombilical. Dar nu era o naștere, ci o eliberare în nemărginit, în nemurire. Și mi-a venit brusc în minte căpitanul Ahab, neostenit în capturarea lui Moby Dick, ideea căreia îi va cădea victimă la capătul unui gînd-dorință neîmplinit. Monologul lui Roy prefigurează replica finală și cheia întregului film: „A capturat cuvinte ciudate şi distante în mai mare detaliu decît pînă acum. Erau frumoase, magnifice, pline de uimire şi mirare. Dar sub suprafeţele lor sublime… nu era nimic. Nu era dragoste sau ură. Nu era lumină sau întuneric. Putea doar să vadă ceea ce nu era acolo şi n-a văzut ceea ce era chiar în faţa lui.

Filmul se încheie, firesc, precum a-nceput – cu auto-evaluarea, cu un prim-plan (de astă dată, ochii, calmi, sînt generatori de LUMINĂ) alternant cu VIAȚA (Reală?… Imaginată?… Dorită?…), adică o cafea luată într-o cafenea obișnuită și EA care-și face apariția mai mult decît firesc, la fel de firească precum mărturisirea: „Sînt nesigur în privinţa viitorului, dar nu sint îngrijorat. O să mă bazez pe cei mai apropiaţi mie. Şi-o să împărtăşesc povara lor, aşa cum şi ei or s-o împărtăşească pe-a mea. O să trăiesc… şi-o să IUBESC.

 

IUBIREA a învins SINGURĂTATEA!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

UA-23386192-3