Credeți în cronometre?

Credeți în cronometre?

 

Ați văzut filmul TIMER (Cronomentrul)? Dacă ați spus NU, n-ați pierdut nimic din vechimea în cîmpul muncii și nici nu vi se majorează cotizația la Crucea Roșie.  Vă spun eu repede cu ce se mănîncă: e o comedioară fantasy, tipic americană, după a cărei vizionare nu ești tentat să mai irosești o sinapsă neuronală pentru o amintire oricît de scurtă. Și, totuși…

Filmul e construit pe ideea posibilității implantării pe piele – numai o singură dată și numai la mîna dreaptă – a unui “cronometru“. Rostul lui e să măsoare timpul pînă-n momentul cînd îți întîlnești perechea în viață. Și… pe viață!!! Cînd cel/cea care ți-e sortit/ă și-a implantat, la rîndu-i, cronometrul, acesta începe numărătoarea inversă. În următorul interval de timp, cei doi ar trebui să se-ntîlnească. Dacă întîmplarea… se-ntîmplă, la expirarea timpului, cele două cronometre emit simultan un semnal sonor, ca să nu mai fie nici un dubiu.

Filmul, chiar dacă nu-i o capodoperă, exersează situațiile firești ale vietii. Adică? Un personaj feminin, purtător de cronometru, care sta cu urechile ciulite s-audă “semnalul”, se-ndrăgostește de-un tînăr care purta un cronometru… crack-at (măsluit,  pe românește). “Sculele” n-au dat nici un semnal și, cu toate astea, cei doi se simt minunat împreună. Sînt doi “cvasicronometrați” care par să galopeze spre tărîmul fericirii, ignorînd DESTINUL. Fata are o soră vitregă care, la rîndu-i, îi “verifică” de cronometru pe toți cei cu care dă mîna (lucrează la recepția unui spital), doar-doar va apărea ursitul. Evident, circulă prin zonă și-un tînăr foarte agreabil, care-i dă de-nțeles fetei că nu i-ar fi deloc indiferentă. El n-are cronometru,  dar… simte ceva. Și cei doi încep să se vadă-n taină.

Lucrurile se precipită cînd fetele iau hotărîrea să-și scoată cronometrele care nu și-au arătat nicicum utilitatea. Una duce gestul pînă la capăt. Exact în momentul cînd cealaltă urma să scape de gadget, acesta… sună! Numărătoarea finală se declanșase! Și nu-l mai scoate!… Urmează o petrecere aniversară în familia celor două surori, la care sînt invitați – în chip de surpriză – și cei doi bărbați. Și-aici se produce marea surpriză: cronometrul fetei dă semnal de-ntîlnire cu DESTINUL. Și răspunde… N-ați ghicit?

Era simplu, pentru că… e ca-n viață. A răspuns cronometrul prietenului… surorii vitrege! Știu – v-am spus că el n-avea cronometru. Și-l pusese, înainte de petrecere, ca să-i facă “vitregei” pe plac (sau ca s-audă și el cum semnalul DESTINULUI îi confirmă… legătura). A ieșit cu scandal și vorbe grele… Finalul? Cuplurile “făcute” pe temeiul simțirilor inimii s-au destrămat. Între cei doi “aleși ai cronometrului” care, deși se cunoșteau din vedere, nu-i trecuse nici un fior reciproc, se schimbă cîteva replici de final semnificative. Semnalele DESTINULUI n-au mințit: se vor mai întîlni, se vor cunoaște mai bine și… Uite-așa filmu’ face cu ochiu’ vieții!

TIMER rămîne o amintire vagă, cu plusurile sau lipsurile lui scenaristice. Dar el reușește să puncteze cîteva elemente esențiale ale trecerii noastre pămîntene. Fiecare crede, la un moment dat, că DESTINUL i-a scos în cale perechea sortită. Dacă-i așa, îi multumim destinului. Dacă lucrurile ies prost, se dă vina pe destin. Daca reducem filozofia (karmă, vibrații, astre, soartă, rezonanțe, afinități…) la zero, obținem o banală lo-te-ri-e, în care șansa combinației milionare se-ntîmplă rar, foarte rar.

Restul sînt jocuri franceze, încercări, experiențe (deseori tragice), în care speranțele îndreptățite și amăgirile nemeritate dau piept cu orgoliile neghioabe și imaturitatea (de orice fel). Din cînd în cînd, se publică liste lungi și foarte lungi cu cîștigători la categoriile a 2-a și a 3-a ale loteriei. Firimituri de la mărețul și unicul festin al vieții!…

Filmul vrea să ne convingă că DESTINUL nu greșește niciodată. Raportat la situațiile din film, dictatul “implantului” îl văd ca pe-o soluție “impusă”. În viață, deseori, sîntem îndemnați, în situații similare: “Ascultă-ți inima!” Și cele sfinte ne povățuiesc să coborîm mintea-n suflet, dacă vrem să accedem la calea cea dreaptă. Dar, oare, calea dreaptă e întotdeauna și cea bună?

Există exemple nenumărate de cupluri a căror viată comună a depășit “nunta de aur” și al căror liant nedezmințit e simțirea inimii. Și fiecare consideră că DESTINUL l-a scos pe unul în calea celuilalt. Sau poate că nici n-au pus vreodată problema DESTINULUI. “Ne iubim ca-n prima zi” e singurul argument. Și e de-ajuns. Alții, la fel de numeroși, trăiesc viața de cuplu în mod… firesc, bat și “nunta de aur” și… “Ăsta ne-a fost DESTINUL: să trăim împreună!”.  Alte argumente… sentimentale nu mai încap. Sau nu-și mai au rostul. Dar și l-au avut vreodată?…

Cîți dintre cei care citiți aceste rînduri v-ați da pe mîna cronometrului (super acest calambur, cronometrul fiind… pe mînă!), construindu-vă viața alături de cineva pe care nu-l cunoașteți absolut deloc, dar al cărui cronometru a clincăit simultan cu al dv.? Filmul creează și o asemenea situație, punînd față-n față pe fratele cel mic (preadolescent) al surorilor vitrege cu fetița unor vecini… de etnie spaniolă (în America, precizarea e esențială!). Copiii au, deja, cronometre și ele… au sunat! Dar mai au de așteptat ani buni și mulți pînă cînd își pot uni, oficial, destinele (într-o mezalianță, atenție!). De ce? Pentru că așa au hotărît cronometrele. Iar ei cred în cronometre! Sau “în DESTIN” sună mai  bine?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

UA-23386192-3