Aventuri în astral

Aventuri în astral

 

V-am făcut, deseori, părtași la aventurile mele onirice. Din punctul meu de vedere, ele sînt fenomenale, dar n-am și nu voi avea pretenția că sînt unicate, prin semnificația și profunzimea lor. Sînt mulți semeni planetari care au trăit și trăiesc experiențe similare, dar care le păstrează în memoria inconștientului lor. Eu le-am scos la iveală pentru că… Sînt un om deschis căruia îi place să dialogheze cu alți oameni din ale căror experiențe (uneori… fenomenale) învăț să cunosc. Sensul poate fi reciproc, dacă frecvențele sînt foarte apropiate sau identice. Ceea ce vă voi spune în continuare este o dezvoltare a acestei deschideri, numai că e imposibil să-i determini amplitudinea. De ce?  Pentru că această deschidere este spre… NECUPRINS.

Amenințările” specialiștilor privind o mișcare a straturilor profunde ale plaiului mioritic s-au materializat azi dimineață, pe la 6 fără 20. N-a fost nimic grav, în afara lipsei cronice de profesionism a unor telecrăinicuțe extrem de matinale și nedormite, care tooot încercau să scoată apă plată din piatră seacă, în lipsa unor calamități (nedorite de nimeni) care să le crească lor audiența tabloidică. După depășirea rapidă a momentului cu efecte speciale, m-am cufundat, din nou, în somn.

Nici n-am parcurs bine faza alfa, că m-am trezit pe peronul unei gări. Gîndul a fost prompt: “Unde mă aflu?”. Și răspunsul a fost la fel de prompt: “La Vladivostok”. Eram în postura în care vedeam tot și… filmam. Peronul era plin de creaturi de-aceeași culoare (optimistă), iar în fruntea lor era o creatură tînără, cu alură de badigard, plină de tatuaje, cu părul geluit (adică dat cu gel, nu cu rindeaua),  care ținea în mînă o pancartă pe care scria “Putin Dă Lovitura”. Vocea gîndului mi-a șoptit instantaneu: “E cel mai mare miliardar rus din astral; merge la o petrecere cu toți cei din gașcă”. E-adevărat că gara avea peroane multe, dar n-avea… trenuri. Secvența o filmam dintr-un unghi raccourci, așa încît creatura astrală era și mai impozantă. Arăta bine, credeți-mă pe cuvînt!

N-am avut timp să mă dezmeticesc pentru că… eram într-un autocar plin cu artiști care urmau să ajungă la televiziune. Nu pot să vă descriu ce culori și ce fețe curioase aveau. Mi-am dat seama, în vis, că toate astea sînt creații ale inconștientului meu. Am primit o replică imediată și fermă: ”Visul e al tău, dar ele sînt creaturi astrale – așa se numesc – care populeaza ceea ce tu visezi. Nu sînt creația ta”. Cea mai simpatică mi s-a părut o creatură cu cap uman, verde complet (un verde foarte… cald), care-și unduia ușor forma și… zîmbea permanent. “E îngerul tău păzitor” mi-a sosit informația instant. Și tot în vis am gîndit: “Unde erai, îngeraș, acum doi ani, cind mi-au ridicat ilegal milițienii români mașina, din locul de parcare… legal, și mă judec cu ei și-acum?” A zîmbit ghiduș și-a dispărut cu celelalte creaturi viu colorate. Probabil că acolo n-aveam nevoie de pază… permanentă.

În astral, tablourile se schimbă fără anunțuri prealabile. M-am trezit într-un lift. În liftul turnului televiziunii din Dorobanți, în care mai eram cu o creatură și cu un liftier pe care nu l-am observat din prima. Liftul a-nceput să urce și a prins viteză. În secunda următoare, aveam în minte scenariul altor secvențe similare trăite, în care liftul depășește plafonul și plutește liber în spațiu. Mă așteptam la același déja vu, numai că… de data asta, în momentul în care ar fi trebuit să fim de mult în spațiu, ușile s-au  deschis și… eram într-o cafenea. M-am întors către liftier, care mi-a zîmbit cu o față plină de lumină. În aceeasi fracțiune de secundă, am avut o intuiție. Creatura respectivă avea altă înfătișare, dar simțeam că ne mai întîlnisem. Acela era doar… un rol. A rîs și-a dispărut.

Totul a durat o fracțiune de secundă, pentru că în fracțiunea următoare pluteam în spațiul “cafenelei” ca și cînd aș fi fost purtat într-o sanie.Te afli în cea mai mare cafenea din astral” mi-a sosit informația. “Bagă bine de seamă ce vezi”. În primul salon, era o atmosferă de-un roșu aprins, în  care lumini roșii intermitente se pierdeau în infinit, parcă. Erau mese de aceeași culoare pe care scria “Prelungirea Spre Depărtări”. Creaturile de la mese păreau din altă lume decît tot ce văzusem și oricît de conștient eram că visez, aveam o senzație de tremurat. Poate și pentru faptul că, la o masă spre centrul așa-zisului separeu, stătea o cucuvea.

N-am avut timp să aprofundez pentru că, plutind, am ajuns într-un spațiu în care erau mai multe creaturi spilcuite, așezate direct pe nisip (?!). Înscrisul de pe un panou te informa: “Praf Natural Lunar”. Nimic nu mă-mpiedica să cred că sînt pe Lună, chiar dacă am vazut cum, într-un loc, cîteva creaturi încercau să construiască niște castele din acel praf și i-am recunoscut pe… Brătieni! Instantaneu, am avut un gînd de compasiune. O fracțiune de gînd, pentru că pluteam și atunci cînd plutești ai o senzație extraordinară… Toată această cafenea astrală avea o arhitectură à la Gaudi, deci, orice spațiu aș fi întîlnit n-ar fi trebuit să mă surprindă. Și, totuși…Ajunsesem  într-un “separeu” (în astral, spațiile n-au dimensiuni “clasice”) în care erau mese pentru… o singură creatură. Nu pot să vă descriu cum arătau, dar la fiecare masă (nu erau foarte multe) stătea doar cîte o creatură. Podeaua era decorată ca un studio de televiziune și pluteam peste înscrisul “Uniunea Națională a Persoanelor Respinse”. Nu era o atmosferă veselă și creatura care mă-nsoțea a sesizat instantaneu senzația.

În fracțiunea următoare de secundă, eram la televiziune, la o televiziune despre care aflam că acolo sălășuiește ”Puterea Cedării” – era înscrisul care umplea toți pereții pe lîngă care treceam. O creatură s-a oprit în fața mea și, instant, am recepționat întrebarea: “Și tu ai dat tot patruzeci si UNA de examene?”. Am zîmbit și-am gîndit: “Asta-i precis o stupidă jurnalică pămînteană”. De unde să știu eu că locul era plin de asemenea… creaturi. M-am trezit că am în mînă un microfon, dar gîndul a recepționat gînguritul altei creaturi… locale: “DOIsprezece universități și-au deschis porțile degeaba”. Nu, începea să devină un coșmar tot visul ăsta. “Dar și CA ȘI traseu turistic nu vă place la televiziune?” mi-a trecut rapid prin gînd întrebarea agramată a unei creaturi… urîte care s-a prelins pe lîngă mine. Am întors capul, la timp să mă feresc din calea unei creaturi mai tinere, care purta în spate o altă creatură care semăna cu un mutant. M-a străfulgerat gîndul că inconștientul meu reproduce o telereclamă odioasă la o bere oarecare, în care un individ cară-n spate un mutant care… îngheață de plăcere. Înfiorător!!!  Îngeraș păzitor, salvează-mă!

Un spațiu mic, aparate ciudate,  creaturi care se mișcă-n tacere (unele), iar altele vorbesc vorbe pe care nu le-nțeleg. “Te afli la cel mai mare post de radio din astral” îmi șoptește gîndul. Mă-nfior pentru că bună parte din viața mea (“cei mai frumoși ani”) s-a derulat la… radio. Prezența mea acolo nu era deloc întîmplătoare, iar cine m-a dus acolo ȘTIA. Am avut, din nou, aceeași intuiție ca la prima secvență, dar timp de meditație n-am avut. Am apucat să citesc un afiș lipit pe “ciclopul” studioului în care eram: “Unde Dai, Mai Rămîne”. Am pus o-ntrebare (“Trecem pe receptie” ați difuzat?), dar creaturile nu știau decît una și bună: să repete aceleași cuvinte fără rost și înțeles.        

Înghesuială mare… Eram, brusc, pe-un aeroport în care mă simțeam “mare maestru de ceremonii” – conduceam plecarea unei creaturi filiforme, înaltă și închisă la culoare. O creatură importantă, judecînd după numărul mare de susținători care-i însoțeau plecarea. Ei scandau din toate puterile: “Părem Perfizi”, dar în astral nu se-auzea nimic. Știti, așa e-n vis, dar, uneori, se-aude. Eu aveam de lucru cu reporterii care se-nghesuiau să vadă plecarea și trebuia să-i țin în spatele unui cordon. Cu excepția unora care aveau permise speciale!… În timp ce, sub o lumină orbitoare, ei derulau chestia asta, eu trebuia să coordonez și-un grup de maseuze care munceau la trupul unei creaturi care, pe vremuri, nu mai prididea cu exersarea reproducerii, în timp ce, oficial, făcea pe jurnalica. Deh, chestii din trecute timpuri… 

N-am apucat să văd finalul plecării creaturii contemporane, că m-am trezit brusc coborînd dintr-un autobuz. La coborîre, pe un stand, erau cîteva ceasuri. “Sînt în Elveția” a zburat gîndul imediat. Am “panoramat” și, vizavi, la o masă, pe o  terasă aflată pe malul unei ape pe care pluteau ceasuri precum nuferii pe lac, stăteau două creaturi: Dali si… MAMA. Dali avea o-nfățișare care m-a făcut să zîmbesc: colțurile gurii erau răsucite precum celebra-i mustață. Mi-a zîmbit și el și părea că mă recunoaște. “De unde?” a pornit gîndul. “MAMA mi-a spus totul despre tine. Ești cel mai minunat fiu pămîntean din astral!”. Am intors privirea către MAMA și-n secunda aceea o lacrimă s-a prelins fără voie. M-am trezit. Lacrima era reală. Călătorisem în astral, alături de mama mea, în cea mai minunată aventură…

P.S. AVERTISMENT: Nu v-aventurați în astral fără pregătire! Vă ardeți aripile!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

UA-23386192-3